09.

Nici măcar nu pot să respir normal; chiar trebuie să mă concentrez atât de mult la fiecare gură de aer pe care o iau? Şi nu, nu vreau să sune pompos sau metaforic, dar chestia asta e pe bune. Nu pot să respir ca lumea când mă gândesc la el... mi se opreşte aerul undeva între gât şi sâni şi se zbate acolo şi se răsuceşte şi se mişcă şi mă doare... De unde atâta? Vreau doar să uit de mine... vreau o amnezie.
De ce nu pot, pur si simplu, să fiu tristă o zi, două... şi după să-mi treacă? De ce tre' să îmi pese atât de mult? De ce nu pot să fiu ca el, să trec atât de firesc peste tot rahatul ăsta?
Sunt la fel de prinsă în ce-a fost ca o muscă-n pânza de păianjen.
Şi m-am săturat ca fiecare melodie să îmi amintească de el sau de noi, m-am săturat ca fiecare loc din oraşul ăsta împuţit să mă ducă cu gândul la el, m-am săturat să îmi calc în picioare principiile şi ultimul dram de demnitate pe care-l mai aveam când apare el. Şi nu, nu sunt orgolioasă. Dimpotrivă. Sunt foarte delăsătoare... De la cât i-am tot hrănit orgoliul propiu, al meu s-a cam dus dracu' ...

Avea dreptate. Chiar sunt o proastă.
Vezi că-i contagios.