Închid ochii şi inspir. Încerc să dau aerul afară dar iese greu, ca şi cum mi s-ar strânge gâtul, nepermiţându-i să iasă. Mă ustură... mă ustură a' dracului de tare...
Când deschid ochii, tot acelaşi câcat e. Îmi spun că azi nu mă gândesc la asta; azi îmi ţin mintea ocupată, uit, nu mă mai gândesc şi chiar ajung să cred că totul e ok la un moment dat, dar oricât de multe lucruri aş face şi oricât de obosită aş fi seara, când mă trântesc în pat şi aştept să adorm, îmi revăd toate visele şi toate dorinţele lipite peste tot prin cameră. Concluzionez că în mai toate apare o particică ce nu ar trebui să fie acolo şi mă ajung toate trăirile de care-am fugit o zi întreagă... Şi toate lucrurile pe care le-am ocolit o zi întreagă se întorc înapoi in valuri, înzecit, izbindu-mă brutal de stâncile erodate ale raţiunii mele şubrede.
Mă uit la ceas, a trecut o oră... au trecut două... şi eu încă stau nemişcată ca o muză moartă, nefăcând altceva decât să aştept. Aştept să ce?!
Ochii mei mă sfidează cu neruşinare, refuzând cu orice chip să se închidă; sunt egoişti; îşi mai vor încă doza de tine, e fix la fel ca dimineaţă... când mă târăsc din pat, îngrozită la gândul că e încâ o zi în care tre' să dau ochii cu toţi.
Mă simt ca un struţ. Mă ascund şi evit cât de mult pot problemele; am impresia că dacă mă fac că nu le văd, ele or să se plictisească şi vor pleca la altcineva care să le privească drept în ochi şi să le înfrunte demn. Pă dracu'!
Pffff..... I need to break free!(nu, nu fac referire la cântec, deşi cred că mi s-ar potrivi în aceste momente)... I really need to break free! Pariez că orice doctor, în deplinătatea facultăţilor mintale, mi-ar recomanda să mă urc în primu' tren şi să cobor unde m-ar duce vântul...
Dar n-o să fac asta....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu