De unde atâta durere? Vreau să uit de mine, de viaţă, de şerpii din stomac şi demonii din mintea mea. Pereţii ăstia îşi bat joc de mine şi nimic nu mai e la fel. E un cutremur permanent în mine ce mă izbeşte şi mă răneşte şi mă doboară la toate nivelurile posibile. Sunt prizonieră în închisoarea asta din mine de atâta timp că mi-am pierdut simţul realităţii... cum miroase şi cum se simte realitatea... La dracu'! E mult prea mult pentru umerii ăştia, şi aşa zgâriaţi şi plini de vânătăi...
Văzusem o dată, undeva, că pierderea oricărei speranţe înseamnă libertate. Acestea fiind spuse, mă declar, în mod direct, total şi iremediabil liberă.
Nu mă plâng. Nu mă plâng. Nu plâng... sau poate, da. Câcat, nu trebuia să fie aşa! Nu mă aşteptam să fie uşor dar, băga-mi-aş, parcă aş fi într-un film de câcat, cu buget redus, regizat de un maniac, redus-mintal, fără simţul măsurii.
Sunt procrisa societăţii*ete-fleoşc*. O societate bolnavă, bătrână şi fără demnitate, cu legile porcilor şi condusă de porci(aceiaşi); o societate în care încă tre' să te mai încadrezi în anumite grafice pentru a fi "acceptat"(=să-i pupi în cur şi eventual, vor lăsa să cadă un oscior şi pentru tine) şi a nu fi etichetat ca un recalcitrant ce nu vrea să accepte lucrurile astea din mândrie, făcând pe teribilistul doar că să iasa în evidentă, provenind, probabil, dintr-o familie dezorganizată şi dornic de atenţie. Ce plm înseamnă "familie organizată"? Alea din reclamele de la televizor?! Adică să am o familie de carton?!! Merci dar nu, merci. Mă enervează de mor profilele astea psihologice care cică se potrivesc majorităţii.
Anyway, am deviat. Măcar de o chestie mă bucur: prefer să fiu o renegată, o progenitură eşuată, greşeala societăţii decât un pupincurist, ce se încadrează perfect în graficele şi în profilele lor şi care este o mândrie pentru societatea noastră înfloritoare(nu e a noastră, e a lor, dar lăsând asta la o parte).
Stau pe blocul ăsta, care mi-a devenit martor, şi mă uit la furnicuţele alea grăbite de jos cum se izbesc unele în altele(crezându-se importante datorită noii lor cravate sau noii lor servietei din piele, cu mâner rigid, cu finisare deosebită şi design clasic, în care şi-au îndesat, îngâmfaţi, toate visele şi toată mândria, abia aşteptând să le vândă mai-marilor, ce se vor şterge la fund şi cu ele şi cu servieta lor şi cu cravata lor oribilă), crezând că au obţinut totul în viaţă; furnicuţele astea care îşi fac traseul după nişte coordonate deja stabilite, furnicile astea cărora le este frică să iasă din muşuroi şi se mulţumesc cu realitatea îndoctrinată cu care, mai mult ca sigur, deja s-au obişnuit.
Eu sunt furnicuţa ce s-a răzvrătit şi a ieşit din standardele bine fixate. Sunt indicele de eroare.
Cum credeam că o să fie? Că o să primesc jertfe şi o să mi se aducă flori la picioare?!
Eu am ales asta.
Eu am ales să fiu aşa...
Atunci de ce naiba mă plâng?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu